Demult, tare demult când mama își cumpărase casă în Şoldăneşti, se oploșise pe lângă gospodărie un câine – un ciobănesc german. După cum îi e și rasa, mare, înalt, deștept, era tare afectuos cu ” găzdașii” care se adunau, mai ales, pe timp de vară.
Ne simțea pașii de la km depărtare, nu se oprea din lătratul său de ” bun venit” cu tonuri rapide, vesele, pline de nerăbdare. Ajungeam la gară cu bagajul de studentă la sfârsit de iunie și îl auzeam….Că o fi cineva acasă, că nu o fi, mai des era casa goala, știam că Şaric mă așteaptă plin de bucurie. Întâlnirea era plină de emoții, sărea în valuri de fericire, încât putea să se elibereze și de lanțul cu care era legat. Era nepretențios la mâncare, recunoscător și de o coaja de pâine ori resturi de mâncare.
Un câine cu o intuiție dezvoltata, detecta oamenii rai, lătră puternic de asurzeai e și dacă cel considerat dușman cuteza să intre în ograda era lesne să- l lase doar cu un crac de pantalon. Astfel câțiva vecini, colegi de- ai surorii ori pețitori ai găzdaşelor nu au reușit să treacă pragul casei fiind înfrânți mișelește de câinele năzdravan.
Toate ca toate, uneori pentru bun comportament îi îngăduiam sfânta libertate, mai ales în perioada împerecherii când urla de dorință și durere. Deci, îl eliberam, iar el vagabonda pe unde și pe la cine dorea ( sexul e nevoie de bază, trebuie respectat și practicat).
Cu dragostea în tei însă, el nu se îndepărta mult de oamenii care îl hrăneau și îl netezeau zi de zi. Se învârtea că un soldat în jurul porții, făcea gărzi uneori pe gard, uneori de la colţ de stradă, iar când se ivea vreun adversar- spiritul justițiar și zgomotos îi punea pe toți pe fugă.
Puţini au fost oamenii pe care nu i-a speriat, care i-au câştigat încrederea și l-au îmbunat. Aceste persoane erau de o bunătate și cumsecădenie unice. Se vede că flerul animalului nostru domestic era mai înalt decât presentimentul nostru omenesc.
În 2009, vara, în una din zilele când Şaric era independent, zbenguindu- se în stradă, un șofer beat l-a accidentat pe acest prieten patruped. Una din labe a fost fracturată, el era plin de sânge, chinuit, în şoc de durere, noi în lacrimi și ură faţă de greșelile naturii când lasă așa agresori pe faţa pământului.
A urmat o perioadă lungă de convalescenţă, găsisem și veterinar, și vecini care să ne ajute să îl ungem cu tot felul de alifii, să- i montăm atelele.
Dar el nu mânca, era trist…Iar într- o zi a dispărut. Iar cei care au pierdut pe cineva drag în viață, animal, om sau pasăre, știe ce grea e așa pierdere, despărțire…parcă ți se desprinde o părticică din tine și nu îți găsești locul și somnul. Versiuni erau mai multe prin mahala, căci și vecinii s- au dovedit a fi solidari și erau întristați că jandarmul străzii rănit fiind, a capitulat: o fi plecat să moară în liniște că să nu ne facă mai triști și îndurerați, o fi dus după buruiene lecuitoare și tot felul de plante băbești cu efect medicinal, o fi hotărât că și- a trăit viața, că poate era bătrân și sătul etc.
Eu și sor- mea eram în depresie, plângeam necontenit și toate discuțiile noastre începeau cu Saric și se terminau tot cu el. Mama era departe pe atunci și ne zicea la telefon: ” Păcat de câine, păzea casa de hoți, dar pe voi, fetelor, nu vă duce capul nici să aveţi grijă de un câine???”.
Și iar toamna, sfârșit de septembrie, ultimele lucrări prin gradină, adunat de frunze, greblat, săpat.. Eram cam toți ai casei, eu a doua zi mergeam în România la studii, în ultimul an de facultate. De fapt, începeam din 1 octombrie, dar pentru a prinde un loc bun în cămin, mergeam cu două-trei zile înainte.
Şi cum stăteam noi așa în jurul focului, în fumăraie, povestind de planuri și ambiţii, mâncând cu toții dintr-o strachină nişte cartofi și slănină afumată în văpaie, uite că din umbră apar doi ochi strălucitori și adie un muget blând. Era Şaric, viu și nevătămat, călca cam strâmb, era calic, dar oricum se ținea voinic. A presimțit că iar mă duc de acasă pentru aproape un an și nu vroia să scape momentul de luat rămas bun.
Cred că doar așa situații ne demontreaza cât adevăr e în zicala ” câinele e cel mai bun prieten al omului”. …
Era o altă toamnă, peste vreo patru ani, când iarăși trebuia să pornesc la drum lung, în depărtare…de data asta cu cel care îmi fusese prieten, apoi iubit, soț. Vitalie și el a rămas fară fund la pantaloni când credea că are trecerea verde la mine în casă.
Pe parcurs, venea pregătit, ascundea in buzunar ceva bunișor pentru a- l îndupleca: o bucată de carne, un os, o pârjoală…Deci, Şaric a început să se dea în joc cu actul corupției. Ori poate Şaric a tras concluzia că Vitalie nu e așa de periculos ca să fie cu pantalonii rupți de fiecare data…
Uite că atașată fiind de câine, poate considerata nebună de unii dintre voi, dar eu îi vorbeam lui Şaric. El tot asculta, nu mă întrerupea, nu mă judeca, doar încuviința și faţa sa loiala parcă îmi transmitea:” Nu te teme de nimic, vei reuși, capul sus, eu te apăr și bazează- te pe mine”. I-am zis să mă aștepte că eu o vin cândva, după câţiva ani, el să apere casa, locatarii, vecinii, să îi îndepărteze pe vrăjmași. Dar el nu mai lătra, avea ochii plini de jale, boticul îndreptat în jos, parcă a resemnare…L am strâns în brațe, i-am mulțumit. Când m- am îndreptat spre poartă a început a urla ca lupii de disperare…am scapăt niste lacrimi. De el m- am despărțit cel mai greu din Moldova. Pe cei cu doua picioare știam că o să îi revăd cândva, dar pe Şaric, nu eram încrezută că îl voi mai reîntâlni.
Anii treceau, în conversațiile de pe skype cu mama era des subiectul Şaric. O tot întrebam pe mama cum e, dacă e bine, cum mănâncă. Iar mama tot declara că mănâncă cât şapte, că așa câine zdravăn și bun e o bogăție la casă etc. Peste un timp, nimerisem la așa discuție cu sor- mea și iarăși o luasem cu întrebările despre Şaric. Iar ea mirată răbufneşte: ” Dar tu nu ştiai ? Şaric a murit după ce te- ai dus tu, parcă nu era bolnav, dar nu mânca, nu lătra, nu ieșea din cușcă”…
Am aflat asta după 3 ani. Şaric are locul său de veci, în capătul grădinii, la umbra unor nuci…Revenisem la mama, parcă enervată pe ea că mi- a ascuns adevărul. Iar ea se îndreptăţea: ” Draga mamei, cum să îţi spun că a murit când eu ştiu că tu îl iubeai așa de mult, n-am vrut să îți aduc scârbă și obida, aveți alte probleme și griji decât să vă gândiți la praznicul lui Şaric…Lasă, era bătrân saracu’, o slujit destul!”.
Acum când le povestesc copiilor mei de Şaric, devin tare entuziasmați, iar când zăresc câini prin parcuri ori pe stradă îi numesc pe toți ” Şaric „…Că poate o fi el ! Am vizionat un film cu un câine care s- a reîncarnat…Poate Şaric e în interiorul unui prieten, al unui coleg de lucru, al unui vecin. Dar poate Şaric e în fiecare dintre noi prin calități precum : forță, putere, devotament, inteligenţă, dedicație, ocrotire! Să fim ca Şaric de la Şoldaneşti !
Cu dor de țară 